Life in Romania

Dupa ce am adunat un dosaroi de acte si dovezi autorizate si traduse si dupa indelungi asteptari (un an si jumatate), am primit raspunsul, aici in imagine.

Frank a scris un articol despre prima si, speram, ultima lui vizita la Casa Poporului pe O’Connors O’Pinions.
Cel mai greu de suportat au fost comentariile nostalgicilor care ne-au insotit pe tot parcursul deprimantei vizite. Am auzit si vechiul slagar care spune ca Bucurestiul era o derapanare inainte, “plin e mizerie si tigani”. Am ramas cu un semn de inntrebare, dar astazi am descoperit pe blogul Oameni si timpuri am gasit un link interesant catre un set de fotografii care ilustreaza distrugerea fermecatorului vechi Bucuresti si transformarea lui iremediabila intr-un oras al mamutilor de beton.
Mai gasiti citeva scene interesante si pe blogul lui Alex Galmeanu.

Brancusi si-a lasat sculpturile mostenire statului francez. Asta parca am auzit-o prima data cind eram in liceu. M-am gindit ca a fost un gest firesc de recunostinta. Ei bine, nu-i chiar asa:

“Intr-un articol asupra expozitiei Brancusi de la Paris, publicat in L.A.I. nr. 18 - 5 iunie -, Barbu Brezianu (el cu V. au dejunat in absenta mea) aminteste de sedintele de la Academia RPR din 28 februarie 1951, cind sub presedintia lui Sadoveanu (el a semnat proocesul verbal) a fost refuzata oferta lui Brancusi de a-si lasa operele Romaniei. Barbu citeaza si bine face din “argumentele” aduse atunci, printre care straluceste cel exprimat de George Calinescu. Il reproduc deoarece e irezistibil. “Brancusi nu poate fi socotit un creator in sculptura, fiindca nu se poate exprima prin mijloace esentiale si caracteristice acestei arte.” In timp ce eu ma sufic de indignare, V. nu se mira. N-a comparat Calinescu “Masa tacerii” cu niste cescute de oua, si nu l-a atacat inca de atunci V. intr-un pamflet care pentru mine ramine un model al genului?”

Monica Lovinescu - Jurnal 1994-1995

Pentru pasionatii de literatura, vinatoarea de carti prin internet si in librarii sau anticariate este un deliciu. Simbata dimineata am pus la bataie ceva bani si am inceput hoinareala dupa carti. Am inceput pe internet si a urmat o experienta unica, bizara, fantastica. Astfel, ajung la un moment dat la site-ul www.cartiprivate.xhost.ro. Arunc un ochi, dau o cautare, parea foarte bine aprovizionat, dar unde sint preturile? Informatiile se cer prin email, messenger, skype, sau prin telefon. Trimit un email, cu stringere de inima insa, datorita faptului ca numele meu… neromanesc atrage mai mereu preturile umflate cu pompa. Din pacate s-a intimplat si de data asta - indivizii au crezut ca au tras lozul cistigator si mi-au trimis o lista de preturi “fara concurenta” in regim de anticariat: pentru editiile vechi (dar in nici un caz rare) ale unor volume de Camus mi s-au cerut preturile pe care le au aceleasi carti in editie noua la editura RAO; cartile lui Truman Capote in editie veche erau chiar mai scumpe decit recentele editari de la Vremea. In plus, taxa de expediere de 5 RON, netinind cont de faptul ca suma pe care as fi cheltuit-o in “magazinul” lor ar fi depasit 60 RON.

“Caligula –de Albert Camus, Editura Kriterion (1982) 19 RON
Harfa de iarba –de Truman Capote, Editura Univers (1967) 19 RON
Mitul lui Sisif –de Albert Camus, Editura Pt. literatura universala (1969) 19 RON
Exilul si imparatia –de Albert Camus, Editura : Pt. literatura (1968) 19 RON
Caiete –de Albert Camus, Editura : Univers (1971) 29 RON”

Am ignorat “oferta speciala” pentru clienti cu nume vestice si as fi ignorat tot emailul, daca nu l-as fi gasit un exemplu stralucit de anti - customer service, continind citeva amenintari si remarci nepoliticoase:
- daca ma hotaram sa cumpar cartile trebuia sa trimit CNP-ul, caci, conform spunselor lor “exista pe net program ce verifica corespondenta dintre CNP si nume” (atentie, Big Brother vegheza!)
- pe urma, o fraza agramata, cu topica facuta praf: “Adresele de email a celor care comanda si nu ridica coletele ,eu pierzand in acest caz timp si contravaloarea expeditiei vor fi afisate pe site pt. a informa pe toata lumea de existenta celor care se pretaza la astfel de fapte !!! “ (la gazeta de perete cu ei!)
In finalul emailului mi se atrage atentia ca linkul catre site-ul meu din semnatura emailului nu functioneaza (fals, in fine…), remarca menita sa-l complimenteze pe client.

Am raspuns la email, atragindu-le atentia strict asupra neregulilor de customer policy si asupra faptului ca, in conformitate cu legea, preturile trebuie sa fie afisate. Mi-am permis sa ii pun la curent cu preturile practicate de edituri si librarii, neavind intentia de a cumpara de la ei. Din acel moment am inceput un schimb de replici via internet, prin care indivizii care conduc site-ul, neautorizati juridic (in isteria lor au avut nechibzuinta sa-mi dezvaluie acest lucru) si-au dovedit totala ignoranta in materie de PR si o incoerenta de neimaginat in argumentatie. Am primit citeva emailuri a la King Jong Il, presedintele Coreei de Nord, presarate cu greseli de ortografie si punctuatie, pline de ofense, acuzatii, atacuri la persoana, amenintari, pe care le-am gasit copilaresti, rodul unor frustrari obscure. Oamenii au ignorat reclamatiile mele referitoare la neregulile si chiar ilegalitatea demersului lor comercial.

“preturile noastre nu sunt negociabile” (preturile nu sint afisate pe site…)
“daca stiti atat de bine preturile din librarii , cum sustineti , de ce va mai chinuiti sa luati carti din anticariate , de vreme ce ati pierdut atata timp pretios prin librarii informadu-va ,caci cum ati spune “don’t make any sens “ (?)
“Rugam daca tot aveti , atata timp de cautat (oare de ce ), dati-ne un singur link catre un anticariat online (de oriunde - chiar si Irlanda) , care dispune imediat de 6 din cele 7 carti cate ati solicitat , caz in care vi le expediem pe toate 6 gratuit (toate 6 la pret mai mic decat al nostru si nu achizitionate de la edituri diverse in timp).
Daca nu reusiti sa gasiti , mai cugetati ………………….” (nu stiu de ce au virit Irlanda in toata povestea asta)
“oricand va putem pune la dispovitie cel putin 100 (una suta) de emailuri de mutumire de la cumparatori din diverse localitati care au fost f. multumiti de serviciile site-ului nostru ; precizam ca aceste emailuri sunt din ultimele 4 (patru) luni “

Am cugetat ce am cugetat si le-am trimis un link la pagina de reclamatii online a Asociatiei Nationale pentru Protectia Consumatorului. I-am indemnat, politicos, sa se gindeasca bine inainte de a trimite emailuri obraznice potentialilor clienti, dar mi s-a raspuns ca sa ii mai scutesc cu “Protectia cumparatorului” intrucit peste citeva luni ei vor deveni firma…

Deznodamint: am cumparat cartile de Camus de la anticarii din zona Universitate la preturi decente. Probabil ca emailul meu a fost publicat pe site-ul “companiei” lor la sectiunea “clienti indezirabili”.

Dacă aţi mai trecut pe aici poate aţi citit relatarea Gust amar, în care îmi făceam proces de conştiinţă în urma unei întîmplări care m-a tulburat. Pe scurt, lucrurile au decurs atunci în felul următor: pe o străduţă lăturalnică ne-a sărit în faţă o femeie cu lacrimi în ochi care ne-a rugat să telefonăm de pe mobilul nostru unui medic de la spitalul “Grigore Alexandrescu”, care, conform spuselor ei, se ocupase de fiul ei rănit grav într-un accident rutier. Acesta din urmă decedase şi femeia dorea să ştie ce trebuie să facă pentru a-şi aduce fiul acasă, la Craiova, pentru înmormîntare. În urma conversaţiei telefonice pe care am avut-o cu presupusul doctor, reieşea că femeia avea nevoie de vreo 4 000 000 lei ca să plătească transportul corpului neînsufleţit în oraşul natal. Noi i-am dat vreo 20.000 şi am tulit-o, însă femeia nu a renunţat uşor şi s-a luat dupa noi, implorîndu-ne să îi dam mai mult, reamintindu-ne drama ei. Mi s-a părut că îmi cam forţa mîna şi cind am ajuns acasă am reflectat îndelung asupra celor întîmplate, fără să ajung la o concluzie definitivă.
Iată că acum doua zile, după mai bine de o jumătate de an de la acest incident, am asistat la o scenă dezgustătoare care m-a lămurit definitiv.
Eram lînga “Carul cu bere”, aşteptînd în faţa restaurantului “Chocolat” împreună cu nişte prieteni din Anglia. În faţa noastră era un grup agitat de 5-6 tineri, iar lîngă ei am observat o femeie în doliu care vorbea la telefonul mobil şi plîngea. Am recunoscut-o imediat! Era tipa care mi-a băgat pe gît povestea lacrimogenă cu fiul mort în accident. Am rămas pe loc să asist la scenetă, sperînd că nu o să văd o copie la indigo a ceea ce mi s-a întîmplat mie. Nu a fost să fie, lucrurile s-au întîmplat cam la fel. O fată din grupul de tineri a preluat convorbirea telefonică. Nu auzeam ce vorbeşte, dar nici nu era nevoie, cunoşteam traseul farsei. În momentul ăsta mă întrebam dacă e cazul să intevin şi să o previn pe fată sau să las lucrurile aşa… Convorbirea telefonică s-a terminat şi fata şi-a scos portofelul şi a cerut şi de la ceilalţi bani. Am sperat că o să-i dea ceva mărunt şi o să scape de ea, dar avea un milion de lei în mînă în acelaşi timp regizoarea farsei insistînd asupra faptului că nu e de ajuns. M-am enervat şi nu am mai stat pe gînduri, am tras-o pe fată de o parte să vorbesc cu ea. Farsoarea ne-a urmat şi s-a lipit pur şi simplu de noi. I-am spus fetei că acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie. Mi-a răspuns uimită că ea a vorbit cu un doctor la telefon. I-am confirmat şi etapa asta. Individa mi-a replicat că “ţi se pare, era altcineva”. Fata era şocată, nu ştia ce să creadă, astfel încît şi-a luat tălpăşiţa enervată, fără să-mi mai spună altceva.
Am plecat şi noi de la faţa locului, dar curînd am observat ca individa cu farsa ne urmărea pe trotuarul paralel - “Altă dată să nu mai minţi!”. Ne-am oprit la semafor şi s-a postat în faţa noastră urîdu-mi de bine - “Nu ştii ce situaţie am eu în familie! Să dea Dumnezeu să ajungi în stradă, să ajungi rău, tu şi familia ta.”, după care a luat-o la sănătoasa în faţa noastră. Ne-am hotărît să schimbăm traseul, astfel încît să nu nimerim în mijlocul vreunui grup de vlăjgani înarmaţi cu bîte.
Toată tevatura asta m-a tulburat foarte mult. Mă gîndeam cîţi oameni a păcălit pînă acum, avînd în vedere faptul că e o distanţă de jumătate de an între cele doua întîniri. Cîţi oameni înduioşaţi i-or fi dat exact cît a cerut.
Pe urmă, să mă duc la poliţie sau nu? Cerşesc mulţi, dar nu am mai întîlnit pe nimeni să recurgă la o regie lacrimogenă cu atîta cinism şi să se arunce la sume de bani aşa de mari. Încă mă mai gîndesc la această posibilitate.
Îmi pare rău că nu am mai vorbit cu fata care era cît p-aci să-şi arunce banii în vînt.
Şi îmi pare rău că prietenii mei din Anglia au asistat la sceneta asta; era prima lor zi de turism în România. Nu că la ei nu ar fi posibilă o escrocherie, dar pentru orice turist, oriunde ar fi el şi de unde ar veni, un incident ca ăsta îşi pune amprenta asupra impresiilor generale.

De anul nou ne-am dus la pomul lăudat, acolo unde se agaţă harta, adică lîngă Sighetu Marmaţiei, la o pensiune “tradiţională″ maramureşeană. Tradiţia e totul acolo, se aude că gazdele te servesc cu mîncare pînă cazi pe jos, te plimbă cu căruţa sau cu sania, te iau de la gară dacă vii cu trenul. Ca oaspete, ai la dispoziţie o bucătărie (”superechipata”) unde poţi să bei un ceai sau să iei o gustare. Ce să mai discutăm, oamenii îşi dau cămaşa de pe ei ca tu să te simţi bine. Aşa cum scrie şi pe site-ul pentru turism rural. Toate astea la frumosul suprapreţ de 25 euro de persoană pe noapte.
Rezervările au fost făcute de o fostă colegă, mi-am văzut de ale mele, dar cu o zi înainte am avut inspiraţia să telefonez gazdelor ca să îi rog să o lase mai încet cu carnea în ceea ce mă priveşte. Pe scurt, mi s-a spus că nu se poate, pentru că asta înseamnă să se facă mîncare special pentru mine; de asemenea, transferul de la gară nu se putea face, pentru că trebuia să venim cu maşina, altfel însemna că o să stăm pe capul lor toată ziua. În realitate, discursul gazdei la telefon a durat 10 minute, timp în care mă gîndeam că am plătit avansul pentru o noapte şi biletele de tren la vagonul de dormit. Aşa că ne-am aşternut la drum şi am sperat că ne descurcăm la faţa locului.
Cînd am ajuns, am luat un taxi pînă la pensiune. Odată ajunşi am fost întîmpinaţi de doamna Maria Borlean, stapîna gazdă - “trening” verde, cercei şi lanţ de aur, papuci roz. Am aruncat o privire prin casă - doamnei îi plac mult, mult de tot bibelourile. Doamna Maria era foarte nemulţumită şi am fost informată că am fost acceptată ca client, cu toate că putea să ia pe altcineva care nu avea atîtea pretenţii. Reamintesc ca “atîtea pretenţii” însemna ca la dejun sa pună ceva zacuscă, iar la cină să facă ceva la îndemînă de genul tocăniţă, mămăligă cu brînză, fasole, cartofi fierţi, orice dar fără carne, un singur fel de mîncare.
Bucătăria superechipată la dispoziţia turistului s-a dovedit a fi cvasi interzisă, întrucît acolo se preparau mîncărurile pentru familia Borlean, un ritual care dura întreaga zi. În naivitatea mea am crezut că mîncărurile pregătite în bucătărie de către gazdă - şniţele, cîrnaţi - erau pentru colegii care au venit cu noi, carnivori convinşi. Nu prea! Ni s-a servit tuturor piure cu copane de pui prăjite, tradiţionale, asa cum s-au lăudat în continuu gazdele. Mie mi-a fost de ajuns, dar colegii noştrii se aşteptau la o avalanşă de bucate.
A doua zi, eu şi Frank ne-am mutat la un hotel decent (”Siesta”!), unde am plătit la jumătate pentru aceleaşi servicii. Domnul Borlean - 1,50m, cap extrem de mic, mustaţă - a fost surprins de decizia noastră de a pleca după numai o zi de şedere, s-a enervat îngrozitor şi s-a gîndit că cel mai potrivit lucru e să ne ceară banii pentru sejurul complet. A alergat după noi pe uliţă, dar, din păcate pentru el, a venit taxiul nostru la timp şi nu ne-a mai ajuns. Ne-ar fi arătat el nouă!
La hotel ne-am recăpătat deminitatea de clienţi.
Nu ştiu cum au petrecut colegii după plecarea noastră i-am văzut la gară, erau cam plouaţi.
Revelionul l-am petrecut asa cum ne-am dorit, dormind în linişte.

Marţi, 14 august 1987, ziarul România Liberă publică pe pagina 5 programul tv. Iacătă-l, vizionare plăcută:
20: Telejurnal - Congresul al III-lea al Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste; 20.30: Om nou - făuritor de ţară nouă, Spectacol realizat cu participarea unor laureaţi ai Festivalului naţional “Cîntarea României” (color) (UUAAAA!!!); 21,10: Conştiinţa revoluţionară - forţa motrice a progresului societăţii noastre (color); 21.30: Cîntec nou pe plai străbun. Muzică populară interpretată de laureaţi a Festivalului naţional “Cîntarea României” (color); 21,45: Telejurnal

Ne întorceam azi din peregrinări birocratice şi, aproape de casă, ne opreşte o femeie, la 50 de ani, îmbrăcată în negru, cu ochii înfundaţi în orbite şi ne roagă cu suspine să o ajutăm să dea telefon la doctorul Popescu, la spitalul Grigore Alexandrescu, că i-a murit copilul şi vrea să îl roage să îl mai ţină pînă mîine la 14.00 acolo. Ni se mai menţionează că i-a murit şi soţul mai demult, de cancer, parcă şi copilul tot de cancer şi că să ne dăm seama cît de tragic e totul. Iau telefonul lui Frank şi îl sun pe doctor pe mobil. Raspunde chiar el, extrem de amabil, ne spune că a mai dat cineva telefon şi i s-a spus că se poate să îl ţină pînă mîine, numai că trebuie să aduca banii pentru transport. Îi transmit femeii ceea ce spune Popescu, după care ea întreabă cît costă transportul. Popescu îmi spune că a vorbit “cu băieţii” şi că pînă la Craiova îi ia cam 4 000 000. Urmează o armonie la două voci: vocea 1, femeia, care îmi spune ca trebuie să facă chetă şi mă mai întreabă de cîteva ori cît costă transportul. Vocea 2 - Popescu, pe fir, îmi spune că asta e, că nu e o problemă să îl ţină acolo pînă la mîine etc etc, acelaşi lucru repetat de cîteva ori. Îi mulţumesc lui Popescu şi închid telefonul.
“Mă ajutaţi, vă rog, să strîng banii aştia?” Mă uit în buzunar, aveam numai sute. Îi cer lui Frank, care scoate din buzunar zeci amestecate cu sute. Îi dăm zecile (20 000) şi plecăm. Se ţine după noi: “Nu vă daţi seama ce înseamnă să îţi moară un copil?”
Povestea e cusuta cu ata albă sau e adevărată? Sîntem snobi şi idioţi (eu şi Frank)?
Pe bune sau şantaj sentimental? Ce probleme vă puneţi voi cînd daţi peste bătrînei, copii, oamenii străzii? Sînteţi selectivi? Moral vorbind, avem dreptul să fim selectivi? Vă gîndiţi vreodată că ar putea să dea banii pe ţigări şi băutură? Vă simţiţi vinovaţi că nu aţi dat mai mult?
Eu nu am nimic de zis în cazul meu. În sensul că am rămas pe gînduri. Mai bine îi dădeam sute? Ce trebuia să fac?